Pactul verde european după retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris: finanțări și creditele de carbon ale pădurilor

Analiză Construim Proiecte | 22 august 2026

Retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris nu este doar o schimbare de politică climatică americană. Ea modifică mediul economic în care Uniunea Europeană își aplică Pactul verde. Companiile europene trebuie să investească în reducerea emisiilor într-o perioadă în care concurenții din alte piețe pot beneficia de energie mai ieftină, reguli diferite și forme de sprijin public mai flexibile. De aceea, discuția europeană nu mai privește numai țintele climatice, ci și costul tranziției, competitivitatea industriei și capacitatea de a finanța investițiile necesare.

Statele Unite și Uniunea Europeană merg, așadar, în direcții diferite. Washingtonul își reduce angajamentul față de cadrul climatic internațional și a restrâns o parte dintre stimulentele federale pentru energia curată. Uniunea Europeană își păstrează obiectivele, dar încearcă să le lege mai strâns de securitatea energetică, producția industrială și locurile de muncă. Tocmai aici se întâlnesc schimbarea americană și Pactul verde european: nu printr-o legătură juridică directă, ci prin efectele asupra investițiilor, concurenței și politicilor publice.

Pentru România, această schimbare se traduce în întrebări concrete despre finanțările disponibile întreprinderilor și autorităților, sursa banilor din Fondul pentru modernizare și Fondul pentru mediu, perspectiva certificatelor de carbon pentru proprietarii de păduri și direcția viitorului cadru financiar 2028–2034.

Răspunsul european este, pentru moment, unul de continuitate cu ajustări. Uniunea Europeană păstrează în legislație reducerea emisiilor nete cu cel puțin 55% până în 2030 și neutralitatea climatică până în 2050. În martie 2026 a fost adoptat și obiectivul obligatoriu pentru 2040: o reducere cu 90% a emisiilor nete față de 1990. Textul introduce flexibilități limitate, inclusiv posibilitatea utilizării, începând din 2036, a unor credite internaționale de înaltă calitate în limita a cinci puncte procentuale, însă cel puțin 85 de puncte procentuale trebuie realizate prin reduceri și absorbții în interiorul Uniunii. În această logică, Pactul pentru o industrie curată leagă decarbonizarea de prețul energiei, tehnologiile produse în Europa, sprijinirea industriilor energointensive, economia circulară și locurile de muncă.

Ce s-a schimbat, de fapt, în Statele Unite

Cele două retrageri nu au același calendar juridic. Statele Unite nu mai sunt parte la Acordul de la Paris din 27 ianuarie 2026, dar rămân parte la Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice până la 27 februarie 2027. Această precizare este importantă: o decizie politică, o notificare de retragere și data la care retragerea produce efecte nu sunt același lucru.

În plan intern, legea bugetară adoptată în iulie 2025 a scurtat sau a restrâns mai multe stimulente fiscale introduse prin Inflation Reduction Act. De exemplu, creditele fiscale pentru vehicule curate au încetat pentru achizițiile realizate după 30 septembrie 2025, iar o parte din sprijinul pentru eficiență energetică și energie curată în locuințe nu se mai aplică după 31 decembrie 2025. Nu a dispărut întreaga industrie americană a tehnologiilor curate, dar investitorii au pierdut o parte din predictibilitatea promisă cu numai câțiva ani înainte.

Aceasta nu înseamnă că tranziția energetică mondială s-a oprit. Agenția Internațională pentru Energie Regenerabilă arată că în 2025 au fost adăugați la nivel global 692 GW de capacitate regenerabilă, iar sursele regenerabile au reprezentat 85,6% din întreaga capacitate nou instalată. Competiția nu se mai poartă numai pentru reducerea emisiilor. Se poartă pentru fabrici, rețele, baterii, tehnologii, materii prime și lanțuri de aprovizionare. O administrație poate ieși dintr-un acord, dar nu poate anula investițiile și avantajele industriale pe care alte economii încearcă să le câștige.

Europa are bani pentru tranziție, dar nu există un singur „program Green Deal”

În 2025, 47,3% din energia electrică produsă în Uniunea Europeană a provenit din surse regenerabile. Dacă privim întregul consum final de energie – inclusiv transportul, încălzirea și activitatea economică – ponderea preliminară a fost de 26,2%, în timp ce obiectivul pentru 2030 este de cel puțin 42,5%. Diferența explică de ce nu ajunge să instalăm panouri fotovoltaice. Europa are nevoie de rețele și stocare, renovarea clădirilor, mobilitate mai curată, termoficare eficientă, procese industriale noi și măsuri care să îi protejeze pe cei vulnerabili.

Finanțarea există, dar este împărțită între instrumente cu logici foarte diferite. Fondul european de dezvoltare regională și Fondul de coeziune pot susține investiții relativ mature în eficiență energetică, mobilitate, apă, economie circulară, adaptare climatică și dezvoltarea întreprinderilor. Accesul se face, de regulă, prin programe naționale și regionale, iar eligibilitatea se verifică în ghidul apelului, nu într-o promisiune generală că „proiectul este verde”.

Fondul pentru o tranziție justă este destinat teritoriilor în care decarbonizarea produce costuri economice și sociale mari. Poate sprijini întreprinderi mici și mijlocii, afaceri noi, reconversia amplasamentelor, energie curată, cercetare și recalificarea angajaților. Programul LIFE finanțează proiecte de mediu și climă cu valoare demonstrativă sau cu potențial de replicare; pentru 2026, apelurile au însumat 601,5 milioane de euro. Programul Orizont Europa finanțează cercetarea și inovarea, de regulă prin consorții, nu achiziția obișnuită a unor echipamente deja consacrate.

Pentru investițiile industriale inovatoare există Fondul pentru inovare, alimentat tot din piața europeană a carbonului. Pentru proiectele care pot rambursa finanțarea există InvestEU, care lucrează prin garanții, împrumuturi și parteneri financiari, nu ca un grant clasic. Fondul social pentru climă, aferent perioadei 2026–2032, urmărește să sprijine gospodăriile, microîntreprinderile și utilizatorii de transport vulnerabili, însă resursele ajung la beneficiari prin planurile și măsurile pregătite de statele membre.

Un instrument aparte este ELENA – Asistență europeană pentru energie la nivel local, inițiativă a Comisiei Europene și a Băncii Europene de Investiții. ELENA poate acoperi prin grant până la 90% din costurile de pregătire a unui program mare de investiții: audituri, studii, proiectare, consultanță juridică și financiară, documentații de achiziție și gruparea proiectelor. Nu plătește lucrările și, în mod obișnuit, vizează portofolii de peste 30 de milioane de euro. Tocmai de aceea poate fi foarte utilă unui județ, unei asociații de localități sau unui oraș care grupează renovarea mai multor clădiri, iluminatul, mobilitatea ori termoficarea într-un program coerent.

Fondul pentru modernizare și Fondul pentru mediu nu sunt același lucru

Cele două denumiri sunt apropiate și apar deseori în aceeași discuție, dar sursa banilor și regulile de utilizare sunt diferite.

Fondul pentru modernizare este un instrument al Uniunii Europene pentru 13 state membre cu venituri mai reduse, printre care și România. Banii provin din licitarea unei părți a certificatelor de emisii din Sistemul Uniunii Europene de comercializare a certificatelor de emisii – EU ETS. Valoarea disponibilă depinde de prețul carbonului; Comisia estimează pentru perioada 2021–2030 aproximativ 57 de miliarde de euro la un preț de 75 de euro pe certificat. Fondul susține, prin scheme naționale aprobate în cadrul european, energia regenerabilă, rețelele, stocarea, eficiența energetică, reducerea sărăciei energetice și o tranziție echitabilă.

Fondul pentru mediu este un fond public național, administrat de Administrația Fondului pentru Mediu. Veniturile sale provin din contribuții și taxe de mediu, din sumele obținute prin vânzarea certificatelor de emisii care revin României și din alte surse prevăzute de lege și de bugetul anual. Structura și valoarea acestor venituri se pot schimba de la un an la altul. Prin bugete și ghiduri naționale distincte pot fi susținute programe precum Casa Verde Fotovoltaice, Rabla, investiții în apă-canal, iluminat, eficiență energetică, biodiversitate ori împăduriri, în funcție de alocările aprobate. Faptul că un program este administrat de Administrația Fondului pentru Mediu nu arată, singur, sursa fiecărui leu: instituția poate gestiona și sume din fonduri europene sau din Planul național de redresare și reziliență. Pentru beneficiar contează schema concretă, sursa indicată în actele programului, bugetul, ghidul și contractul de finanțare.

Prin urmare, aceeași piață europeană a carbonului poate alimenta atât instrumente europene, cât și bugete naționale, dar banii nu intră într-un singur cont și nu urmează aceleași reguli. Fondul pentru modernizare și Fondul pentru mediu nu sunt interschimbabile, iar faptul că un program este derulat de Administrația Fondului pentru Mediu nu spune singur din ce sursă provine finanțarea lui. Pentru solicitant contează schema concretă, bugetul anual, ghidul și contractul de finanțare.

Certificatele de carbon pentru proprietarii de păduri: oportunitate reală, dar nu un venit automat

În această discuție trebuie lămurit mai întâi limbajul. Certificatele de emisii tranzacționate în EU ETS dau operatorilor din sectoarele reglementate dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent. Pentru proprietarii de păduri este relevantă o altă categorie: unitățile certificate pentru carbonul eliminat din atmosferă sau stocat prin activități forestiere și agricole. Aceste unități nu sunt certificate EU ETS și, în forma actuală, nu pot fi folosite pur și simplu de o fabrică pentru a-și îndeplini obligațiile din EU ETS.

Europa a făcut un pas important prin Regulamentul (UE) 2024/3012 privind certificarea absorbțiilor de carbon și a carbonului stocat în soluri și produse, cunoscut drept cadrul CRCF. Este primul cadru voluntar comun al Uniunii pentru cuantificare, certificare, audit și emiterea unităților. Regulamentul cere ca rezultatul să fie măsurat față de o bază de referință, să fie suplimentar – adică să nu se producă oricum, în lipsa stimulentului –, să poată fi urmărit în timp, să respecte biodiversitatea și să fie verificat de un organism independent. Sunt prevăzute și reguli pentru riscul ca dioxidul de carbon stocat să fie eliberat din nou, de exemplu în urma incendiilor, bolilor sau tăierilor.

Aceste cerințe schimbă radical promisiunea simplistă că „orice hectar de pădure va produce certificate”. Proprietatea asupra unei păduri existente nu este suficientă. Trebuie să existe o activitate eligibilă, o creștere măsurabilă față de situația de referință, monitorizare, audit și o perioadă în care carbonul rămâne stocat. Conservarea unei păduri valoroase are beneficii incontestabile, dar evitarea defrișării, luată singură, nu generează automat unități în cadrul CRCF. Nici plantațiile forestiere care afectează biodiversitatea nu sunt eligibile doar pentru că absorb carbon.

La 9 iulie 2026, Comisia Europeană a adoptat un regulament delegat cu metodologii CRCF pentru trei categorii de carbon farming: agricultura și agrosilvicultura pe soluri minerale, refacerea turbăriilor și a altor soluri organice și împădurirea. La data documentării acestui articol, 22 august 2026, actul se afla încă în perioada de control a Parlamentului European și a Consiliului, iar intrarea în vigoare era estimată pentru trimestrul al treilea din 2026. Pentru terenurile pe care se înființează păduri noi, drumul spre certificarea europeană devine astfel mai concret. Pentru o pădure deja existentă, simpla proprietate, gestionarea curentă sau o promisiune comercială nu echivalează cu emiterea unor unități CRCF. Regulamentul permite dezvoltarea unor metodologii viitoare, dar piața nu trebuie prezentată ca și cum toate acestea ar funcționa deja.

Uniunea pregătește și infrastructura pieței. Registrul Uniunii pentru CRCF trebuie să devină operațional până la 27 decembrie 2028, pentru trasabilitate și evitarea dublei emiteri sau utilizări. Comisia a lansat și Clubul cumpărătorilor CRCF, prin care companii și instituții pot identifica proiecte și încheia contracte de achiziție. Pentru carbon farming se discută apeluri care să grupeze mai mulți administratori de teren, tocmai pentru a reduce costurile de măsurare și audit. Această agregare va fi importantă pentru proprietarii mici: certificarea individuală a câtorva hectare poate costa mai mult decât venitul obținut.

Europa este, așadar, avansată la nivel de reguli, integritate și infrastructură, dar piața este încă în formare. Nu există un preț european garantat pentru o unitate forestieră și nici obligația generală a companiilor de a cumpăra astfel de unități. Valoarea va depinde de metodologie, durată, riscul de reversare, biodiversitate, costul verificării, reputația proiectului și tipul de cumpărător. Pentru proprietar, contractul va conta la fel de mult ca pădurea: cine deține unitățile, pe ce perioadă este blocat terenul, cine suportă auditul, ce se întâmplă după un incendiu, dacă unitățile pot fi revândute și ce procent reține intermediarul.

Unde se află România

România are o miză directă în creșterea capacității pădurilor și terenurilor de a absorbi carbon. Prin regulamentul european privind exploatarea terenurilor, schimbarea destinației terenurilor și silvicultura – LULUCF –, țara are pentru 2030 o țintă netă de absorbție de aproximativ 25,665 milioane de tone dioxid de carbon echivalent. Acesta este însă un obiectiv al statului, nu un număr de certificate care se împarte automat proprietarilor.

Noul Cod silvic, Legea nr. 331/2024, deschide explicit această posibilitate. Articolul 81 prevede că proprietarii pot aplica măsuri de management pentru creșterea sechestrării carbonului, că normele tehnice trebuie să stabilească modul de determinare, acordare și valorificare a creditelor și că dreptul de valorificare și veniturile aparțin proprietarului sau administratorului, după caz. Codul permite și plăți pentru servicii ecosistemice și compensații finanțate inclusiv din Fondul pentru mediu, în cadrul unor scheme aprobate.

Legea creează dreptul și direcția, dar nu emite singură o unitate tranzacționabilă. Pentru valorificare sunt necesare o metodologie aplicabilă, o bază de referință, monitorizare, verificare independentă, un sistem de certificare recunoscut și un registru în care unitatea să poată fi urmărită. România are baza legală, însă proprietarul nu trebuie să confunde recunoașterea unui drept în Codul silvic cu existența automată a unui credit care poate fi vândut.

Există deja sprijin public pentru păduri, dar nu trebuie confundat cu un credit tranzacționabil. De exemplu, în 2025, prima de sechestrare forestieră pentru pădurile nou înființate prin Planul național de redresare și reziliență a fost majorată de la 456 la 640 de euro pe hectar pe an. Aceasta este o plată publică acordată după regulile programului, nu o unitate de carbon care poate fi vândută liber unei companii. Dacă același teren beneficiază și de subvenție, și de venituri din unități certificate, trebuie verificate suplimentar regulile de cumul, suplimentaritatea, dubla finanțare și dubla contabilizare a aceleiași tone de carbon.

Ce ar trebui să facă, realist, un proprietar de pădure? Să înceapă cu situația juridică și amenajamentul silvic, să nu semneze contracte lungi înainte de a înțelege metodologia și obligațiile și să ceară în scris standardul folosit, organismul de certificare, perioada de monitorizare, costurile, formula de preț, răspunderea pentru reversare și dreptul asupra unităților. O ofertă care promite bani siguri doar pentru simplul fapt că terenul este împădurit, fără bază de referință, audit și reguli privind permanența, trebuie privită cu multă prudență.

Ce se pregătește pentru cadrul financiar 2028–2034

Comisia Europeană a propus în iulie 2025 un buget pe termen lung de aproape 2.000 de miliarde de euro pentru perioada 2028–2034. Propunerea nu este încă bugetul final: urmează negocierile și acordul statelor membre și al Parlamentului European. Totuși, direcțiile sunt deja vizibile.

Comisia propune o țintă de 35% din buget pentru obiective de climă și mediu, inclusiv reducerea emisiilor, adaptarea, biodiversitatea, economia circulară, apa și aerul curat. Finanțările ar urma să fie organizate mai integrat, prin planuri de parteneriat naționale și regionale, cu indicatori armonizați și o legătură mai puternică între bani și rezultate. În paralel, viitorul Fond european pentru competitivitate ar trebui să concentreze sprijinul pentru tehnologii curate, decarbonizarea industriei, digitalizare, bioeconomie și autonomie strategică, iar bugetul propus pentru Programul Orizont Europa ajunge la 175 de miliarde de euro.

Pentru România, tendința are două consecințe. Prima este că investițiile verzi nu dispar, dar vor fi judecate tot mai mult prin contribuția lor la competitivitate, reziliență și rezultate măsurabile. A doua este că proiectele nepregătite vor pierde teren: o idee fără date, documentație, cofinanțare și capacitate de implementare nu va deveni eligibilă doar pentru că folosește cuvintele „verde” sau „climă”. În privința pădurilor, este rezonabil să ne așteptăm la mai multe plăți bazate pe rezultate, la integrarea biodiversității cu absorbțiile de carbon și la atragerea capitalului privat. Nu există însă, în acest moment, o promisiune adoptată privind un program european separat pentru creditele forestiere sau un preț minim garantat după 2028.

Concluzie: tranziția continuă, dar va fi judecată prin rezultate

Retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris și notificarea retragerii din Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice slăbesc cooperarea internațională și măresc presiunea concurențială asupra Europei. Răspunsul Uniunii nu este, deocamdată, renunțarea la obiective, ci încercarea de a lega mai strâns decarbonizarea de energie accesibilă, industrie, tehnologie și investiții. Pactul verde intră astfel într-o etapă în care finanțarea și rezultatele economice vor conta mai mult decât formulările politice.

Pentru întreprinderi și autorități, consecința practică este că sursa finanțării trebuie aleasă după natura și maturitatea investiției. Un proiect matur poate merge către fondurile de coeziune sau Fondul pentru modernizare; o tehnologie nouă către Fondul pentru inovare ori Programul Orizont Europa; un portofoliu mare aflat încă în pregătire către ELENA; o investiție care poate rambursa finanțarea către InvestEU. Fondul pentru mediu rămâne un instrument național, cu propriul buget și propriile ghiduri. Numele programului nu compensează lipsa documentației, a cofinanțării sau a capacității de implementare.

Pentru proprietarii de păduri, perspectiva veniturilor din carbon merită urmărită, dar nu poate fi tratată încă drept un venit sigur. Cadrul european se construiește, iar România a recunoscut în Codul silvic dreptul de valorificare, însă emiterea unor unități presupune metodologii aplicabile, măsurare, verificare independentă, un registru și contracte clare. Până la operaționalizarea acestor mecanisme, trebuie separate corect subvenția publică, plata pentru servicii ecosistemice și unitatea de carbon certificată. Un proiect credibil va porni de la reguli și date verificabile, nu de la promisiunea unui preț pe hectar.

Surse oficiale consultate

Articol publicat inițial pe LinkedIn.